brown sugar dose

“Le-a venit mintea la cap?

Mergeam pe stradă discutând pe diverse teme cu un prieten, pe care nu-l mai

văzusem de mult şi timpul parcă trecea altfel. Ştiţi şi voi cum e să nu te

întâlneşti cu cineva de ceva vreme şi apoi să vorbiţi despre tot felul de

„noutăţi”.

Mai absent de felul meu, cu diferite scheme de reţea în cap, cu gândul la cum

să fac să pun în practică toate visele mele şi să am din punct de vedere

tehnologic tot ce-mi doresc, fără să dau prea mulţi bani, mergeam pe trotuarul

flancat de maldăre de zăpadă netopită şi murdară.

În timpul ăsta, în jurul nostru oamenii grăbiţi nu dădeau importanţă râsului

meu strident la auzul năzbâtiilor pe care tovarăşul ăsta le făcuse în ultima

vreme. Sincer, şi eu dacă m-aş fi aflat în locul lor, aş fi crezut că sunt 2 băieţi

pe stradă care fac glume şi se amuză copios, nimic ieşit din comun. De fapt,

nici nu era ceva ieşit din comun.

Totuşi, prea multe se întâmplau: am prins toate semafoarele de la trecerile de

pieton pe verde, găsisem nişte bani pierduţi şi mai mult de-atât, unul dintre

noi câştigase un premiu la un magazin, fiind al 100-lea client pe ziua aia şi

astfel primind o reducere de 50%. Ori căzuse norocul peste noi, ori toate ăstea

precedau ceva mai important.

Nu, n-am câştigat la loto sau cine ştie ce alt concurs de genul ăsta. Nu. Am

întâlnit pe cineva. Mai bine zis, am reîntâlnit pe cineva.

Trecând de clădirea impunătoare ce păzea intersecţia aia aglomerată, dăm

colţul (aţi vrea voi :P) şi trecem strada miraţi de „verdele” pe care l-am prins

din nou. La un moment dat, ridic privirea sus şi întrezăresc un chip cunoscut,

dar în acelaşi timp surprinzător de nou. O siluetă zveltă, ţinută impunătoare şi

privire neliniştită, o văd cum se uita în toate direcţiile încercând să sune pe

cineva. Era clar, întârziase. Discuţia continua, însă eu, ca ascultător, nu-mi

făceam rolul, deoarece privirea mea îmi era aţintită asupra ei.

Mă uit insistent la ea, fixând-o acolo, în faţa acelui magazin şi încercând să-mi

dau seama, de ce mi se pare atât de cunoscută. Trecând pe lângă ea, întorc

capul, conştient că voi atrage atenţia asupra mea în modul ăsta, continuând

acel contact vizual.

Şi surpriză! Surpriză mai surpriză decât îmi puteam imagina! Era ea, cea pe

care luni de zile am blamat-o şi a fost subiectul #1 al glumelor, majoritatea de

prost gust şi care erau menite să-i bage minţile în cap. Era ea, diva emo, cea

mai emo dintre emo kids, reprezentanta frezelor kinki, hainelor multicolore,

brăţărilor şi părului colorat în zeci de culori. Era Andra.

Cum am realizat asta? Ehe.. asta e partea mai frumoasă. „ooo, bună Mircea, ce

faci mă? de când nu te-am mai văzut…” Eu, buimac şi încă puţin confuz,

nefiind sigur de identitatea ei, îngaim câteva vorbe, admirând-o şi spunând

pronunţat : „buă… ce bine arăţi, îţi stă mai bine aşa decât astă vară!!!”.

A fost ceva scurt, de moment şi fugitiv. Trecând mai departe, îl întreb pe

interlocutorul meu, amicul care m-a însoţit pe drum : „mă, de unde o cunosc

eu pe-asta mă?” . Răspunsul a fost acela care m-a surprins cel mai mult : „e

ratata aia emo mă… tâmpita aia de astă-vară, Ely sau cum dracu’ o cheamă”.

Am mers mai departe, ajungând în scurt timp la bancomatul ăla. Bineînţeles,

pentru a nu se dezice situaţia, cardul n-a fost acceptat şi a trebuit să mă întorc

pe acelaşi drum pe care plecasem, având astfel de data asta ocazia de a o

revedea. Noroc sau ghinion, intrase în acel magazin, însoţită de-o prietenă. Ce

m-a bucurat cel mai mult n-a fost faptul că nu era la braţ cu un alt băiat, ci

mai degrabă faptul că amândouă arătau normal, ca 2 fete de 17 ani, cu capul

pe umeri, fără mentalităţi idioate şi stiluri „la modă” adoptate din dorinţa de a

fi în trend.

În realitate, asta a fost surpriza: să văd un om pentru care am avut cel mai

mare dispreţ şi pe care n-aş fi dat 2 bani cum s-a schimbat, cel puţin la

înfăţişare. Ce-are în cap, nu ştiu, pentru că în afară de un salut fugitiv, nimic

nu s-a mai întâmplat, dar am totuşi speranţa că în capul pokemonilor emo de

astă-vară, s-a mai depus puţină brumă de creier şi au realizat că prin astfel de

atitudini, nu vor face decât să se distrugă din punct de vedere fizic, moral şi

mai ales social. Aşa, aşa vă vreau! Convertiţi…”

Bof, asta e scris de un prieten din Constanta, nu are blog, mi l-a trimis prin mail si m-am gandit sa-l public, desigur cu acordul lui. Hope you like it.